De ce mor Elfii ?

Ca tot m-am apucat sa dau copy paste de prin alte locuri, asa cum ma acuza pe buna dreptate o foarte draga colega, imi continui seria de copiat cu un alt articol interesant, din punctul meu de vedere, preluat de data asta de pe canalul concurent "blogger". 

Articolul ce urmeaza se intituleaza "Cum Mor Elfii?" si este scris de Mr. Alexandru Bogdan Duca in data de 6 decembrie 2007:

"Dintr-o istorie de cel puţin trei milioane de ani (cam cât estimează arheologii), umanitatea nu se poate raporta decât la ultimele cinci milenii. Istoria noastră începe cu unificarea celor două Egipturi în timpul faraonului Menesh şi are un final deschis în ceasurile acestea de noapte, când, între prieteni, încerc să umplu nişte pagini cu gândul la o necesară şi nescrisă filosofie a istoriei.Suntem, prin urmare, conştienţi doar de o infimă parte a istoriei noastre, şi nici de aceasta pe de-antregul. Restul este mitologie sau ceva oricum irelevant. Scriind acestea mă apucă groaza la gândul că, de fapt, nici cele cinci milenii de istorie nu mai contează. Secolul XX, un secol al sfârşitului de istorie, un secol în care lumea şi-a dat măsura cam în toate aspectele sale (atât cele pozitive, cât şi cele negative) e probabil nu numai concluzia umanităţii, dar şi unicul timp care mai contează. Peste secolul XX nu mai putem trece şi dincolo de acest secol conclusiv nu prea mai pare interesant să ne coborâm în istorie. Să ne ocupăm de istorie ca să aflăm ce? Nu mai poţi avea motivaţie decât ca… arheolog.Secolul XX ne-a irosit complet. Nici măcar un termen al definirii timpului nostru nu mai există. Trăim în postmodernitate (un fel foarte interesant de a transcede atât contemporaneitatea, cât şi istoria). Nici mari descoperiri ştiinţifice nu mai putem face. Ne-am atins limitele din toate punctele de vedere. Poate că au mai rămas de cucerit stelele, însă… sunt stelele pentru oameni? Şi, dacă credinţa mea în unicitatea vieţii din Univers este adevărată, ce mare cucerire va fi aceea de a explora n constelaţii în care nimeni nu poate să locuiască, de a vedea nenumărate stele ce nu ne pot încălzi şi de a irosi inutil combustibil pentru a urmări spectacolul unui Univers care, pur şi simplu, nu este pentru noi?Soluţia ar fi întoarcerea la istorie. Dar ce istorie? Cea pe care nu o mai cunoaştem? Cea pe care, dacă am cunoscut-o, am ştiut să o irosim în doar 77 de ani (1914-1991), atât cât a durat secolul XX? O istorie pe care am nimicit-o, prin aplicarea ideilor sale, prin demitizarea basmelor sale şi prin uitarea faptelor sale măreţe. Căci Platon a murit o dată cu ultimul totalitarism, iluminismul a murit o dată cu eşecul democraţiei în postmodernitate, marile religii au sucombat în faţa secularizării. Ce a rămas din istoria noastră de –repet – doar cinci mii de ani conştientizaţi? Nimic. Nici măcar material didactic…Muzeele, care trebuiau să păstreze vie o memorie a timpurilor trecute, au devenit fie cavouri înfricoşătoare, cum le vedem în România, fie monstruozităţi comerciale, cum am văzut, de exemplu, în Austria. Bisericile, tablourile, statuile au devenit, datorită secolului XX, simple şi monumentale exemple de artă abstractă, menite să ne arate cu totul altceva decât au fost ele hărăzite în rostul-destinul lor iniţial. În 77 ani am terminat cu totul puţinul (cinci mii de ani din trei milioane!) pe care îl aveam din civilizaţia umană.Dar în secolul XX a fost cel puţin un om care a mai încercat să salveze ceva. Şi a pus totul într-o poveste, a lumii de altădată, dar şi a lumii noastre. În povestea aceasta, lumea a fost dăruită de Dumnezeu către două popoare, elfii şi oamenii. Elfii aveau multe daruri, dar aveau şi un defect, erau nemuritori. Oamenii aveau puţină înţelepciune, puţine înzestrări, dar marele lor dar era acela că pot transcede totul prin moarte. Darul morţii era cel mai măreţ şi cel mai misterios dintre darurile pe care divinitatea le făcuse oamenilor. Dar un dar are o mică mare problemă. Trebuie întrebuinţat de cel care îl primeşte şi trebuie întrebuinţat bine. Din păcate, impresia mea este aceea că oamenii, ca şi elfii, nu ştiu să moară.În mitologia lui Tolkien elfii mor. Mor pentru că vor să moară (în bătălii sau din dragoste) şi nu pentru că acesta ar fi darul lor fiinţial. De aceea, moartea lor este una nimicitoare. Nimic nu mai rămâne din ei, nici măcar amintirea… Căci, cum spune Galadriel, o Doamnă a elfilor, „istoria devine legendă, legenda devine mit. Iar lucrurile ce nu trebuiesc uitate au căzut pradă uitării”. Aceasta nu îi deranjează pe elfi. Ei sunt nişte fiinţe ale intervalului. Lumea aceasta este (era) un interval pentru ei, iar nemurirea lor, care îi împiedică să ajungă la devenire, necesita un loc al său, care să sufere de aceeaşi boală plăcută a nemuririi.De aceea, elfii nu devin nici colectiv şi nici individual. Nu îi interesează decât o artă „gratuită”, ca ritm al vieţuirii nemuritoare, şi, eventual, riscul de a cădea în aventurile războaielor sau ale amorului.Oamenii timpului nostru nu ar trebui să îşi poată permite acest lux elfesc, al gratuităţii vieţuirii. Nu ar trebui să uite, nu ar trebui să poată să facă artă pentru artă şi nici să cadă în aventuri precum amorul şi războiul. Pentru ei, totul ar trebui să aibe un sens fiinţial. Dacă un elf moare pe câmpul de luptă, el o face fără urme: devine nimicnicie, rod al Nimicului din care a fost creat. Dacă se îndrăgosteşte şi se umanizează, este condamnat la aceiaşi nimicnicie a capriciului.Dar oamenii? Pentru ei războiul are o miză existenţială majoră. Ei nu sunt pradă a Nimicului, ci sunt dăruiţi cu moartea. Nu e puţin lucru să mori ca om. Cât despre iubire, şi ea este supusă devenirii morţii şi nu se poate face fără asumarea acestei dimensiuni. Totul are un sens pentru oameni. Pe ei nu îi aşteaptă, ca pe elfi, plictiseala nemuririi sau nimicirea ca şi consecinţă a aventurii. Omul nu este făcut să fie un aventurier, ci un cavaler, un om al destinului asumat, al luptei şi al iubirii pentru şi până dincolo de moarte. Darul său, darul morţii, exclude din oficiu nimicirea, nimicnicia. Aceasta dacă ştie să îşi asume darul…Ce poate remarca şi Tolkien în cei 77 ani de sfârşit de istorie, ceea ce constat şi eu (subiectiv, dar ce e aia obiectivitate?) la 16 ani după acest secol nebun şi nefiresc e faptul că mulţi oameni devin, spre nenorocul lor, elfi.Nu avem oameni mai înţelepţi ca în timpurile noastre. Un prunc de şapte ani este mai evoluat decât toţi filosofii Greciei antice luaţi la un loc, acceptă cu firească naturaleţe lucruri pentru care Arhimede făcea crize de bucurie, sărind gol din baie.Totul, pentru omul timpurilor noastre, este la fel de gratuit ca viaţa elfilor. Iubirea este un capriciu, războiul un lucru impersonal. Cunoaşterea este o chestiune depăşită (ce mai rămâne de cunoscut? ce informaţie nu se găseşte la un click distanţă?), iar totul pare să-şi fi găsit limitele sale maxime. Astfel, devine caduc să stai să mai faci… metafizică sau teologie.Desigur că le mai faci (faci teologie politică, teologia sexului, metafizică probabilistică sau ontologia verzei de Bruxelles). Şi atunci? Mai poţi aprecia darul morţii? Desigur că nu.Am devenit atât de minunaţi, încât putem spune despre noi că suntem asemenea elfilor. Şi, asemenea elfilor, riscăm să pierdem darul esenţial al Divinităţii: Moartea.
Şi, dacă nu murim, atunci nu ne mai rămâne decât alternativa nimicniciei."